joi, 30 decembrie 2010

Gerul cerului senin

M-a întrebat odată, cineva, ce-i iubirea? Ei bine, nu se poate explica. Iubirea se trăieşte, este esenţa vieţii. (...) Nefericirea începe atunci când nu mai iubim nimic şi pe nimeni... atunci începe iadul.
 (Ep. Iustinian Chira)
Gerul iernii de afară
Face linişte în gând,
Ca să fie cald în vară
Şi mai bine în curând.

Peste stelele de gheaţă
Poţi să vezi un semn de foc,
Semnul că-n aceasta viaţă
N-ai de ce să stai pe loc.

Umbrele îndepărtate
Prinse-n geruri se topesc,
Faptele neîntâmplate
Tu auzi că se grăbesc?

Zborul înspre înalţare
Ţi-l privesc şi ţi-l veghez,
Drumul tău urcă spre soare
Mersul tău îmi este crez.

Focul molcom arde-n sobă
Ca să uit că-mi este frig,
Dar privind luna în robă
Ies afară şi te strig:

“Nu te-ntoarce, nu te-ntoarce,
Nici în gând, nici în cuvânt,
Lasă-ţi sufletul în pace,
Nu-l robi, nu-i fă mormânt!

Ai venit, cale-întoarsă,
Să-ţi refaci drumul real...
Îţi simt lacrima nestearsă
Semn de pas primordial.

Îţi simţeam mereu prezenţa,
Aşteptam să-mi dai un semn
Să-ţi arăt ca eşti esenţa
Jurământului solemn.

Şi îţi jur, pe lumea-ntreagă,
Pe trecut şi viitor,
C-am să las să se-nţeleagă
De ce nu mai pot să mor.

Hai şi urcă, mergi-nainte,
Nu te las să te opreşti,
Nu ţi-o spun doar în cuvinte,
Ori în fapte omeneşti.

Gerul iernii se-nteţeşte,
Cerul nopţii e senin,
Hai, dă-mi mâna, şi priveşte
Ce frumoase zile vin.”

miercuri, 29 decembrie 2010

Drumul vorbelor mele

Spun şi eu câte o vorbă
din tot ce-mi mai amintesc,
Spun ce ştiu... Ştiu că am dreptul
de-a avea destin lumesc,
Nici de Dumnezeu n-am teamă,
căci nimic nu înfloresc,
Doar de mine mi-e ruşine
că nu spun tot ce gândesc!

Spun, în rânduri îmbrăcate
cu o haină de decor,
Că, oricât de mare-i gerul,
stelele pe cer nu mor,
Că orice trecut rămâne
o poveste-n viitor
Şi nu-mi bat gura degeaba
doar de dragul vorbelor.

Ştiu mai multe decât poate
orice om a fi-nvăţat,
Şi n-o spun ca sa mă laud,
nu-mi asum acest păcat,
Dar nu mi-am uitat trecutul,
ştiu cam tot ce s-a-ntâmplat,
Şi aşa văd ce urmează,
care drum e de urmat.

Scriu când pot, pe apucate,
n-am acelaşi stil mereu,
Fac din viaţă o poveste
dar evit a spune “eu”,
Mă opresc a spune totul,
deşi recunosc, mi-e greu,
Să nu stric o rânduială
dată de la Dumnezeu.

Din trecuturi fac o punte
către ce va fi apoi,
Nu mă miră întâmplarea
de-a-nţelege-altfel pe “doi”,
Nici când viaţa mea e drumul
pe covor ori prin noroi,
Dar mereu rostesc pluralul...
Şi în gând mereu spun “noi”.

luni, 27 decembrie 2010

La telefon, viitorul

Iubindu-te, privesc spre telefoane,
E drumul cel mai scurt să vii la mine,
Să-ţi spun că viitorul ne-aparţine
Chiar dacă timpul azi e plin de toane.

Şi nu ne vor opri nici epoleţii
Acestei lumi aproape militare,
Ce-n răutatea ei nimicitoare
Pune în lanţuri adevărul vieţii.

Ne vom ascunde-n falduri curcubee
Privind spre Cer un drum către acasă,
Acolo unde azi stau, trist, la masă,
Încrezător în rostu-ţi de femeie.

În ochii tăi, în lacrimile tale
Privesc frânturi din ceea ce urmează,
Doar timpul e motiv ce mă-ntristează,
Că-şi pune preţ prin clauze morale.

De primăvară, să vorbesc, îmi vine
Că va lupta să fie însorită,
Iar tu vei fi o floare înflorită
Ce şieşi se redă-ntru tot, pe sine.

Despre căldura verii ţi-aş mai spune,
Când ai să ştii că lumea e a ta
Şi-n glumă-ai să conjugi pe a uita,
Să laşi doar gânduri bune să se-adune.

În toamna când trecute fi-vor toate,
Vei aştepta deplina-ţi împlinire,
Simţindu-ţi drumul spre-ndumnezeire,
Spunând că poţi, uitând pe “nu se poate”.

Şi multe ştiu... Şi-n iarna viitoare,
Când depănând a anului poveste
Vom râde că, ce-ţi dau acum de veste,
Nu-i nici un vis, nici vorbă-ntâmplătoare.

Privesc şi tot privesc spre telefoane,
Mă-ntreb mereu, nu prea mă pot abţine,
Să vin la tine sau să vii la mine?
Răspunsu-l ştiu... şi-mi vâjâie-n timpane.

duminică, 26 decembrie 2010

Nuntă-n Cer şi pe Pământ

Picături albe din stele
se coboară pe pământ,
Dau lumină vieţii mele,
luminând altarul sfânt,

Preoţii veniţi din ceruri
se adună-n rugăciuni,
Să ne facă să-nţelegem
că noi doi trăim minuni.

Două sceptre de lumină
sunt însemnele de preţ
Ce ne-au fost de mult păstrate
pentru-acest moment măreţ,

Când cu mâna pe coroane
vom jura că vom domni
Pentru-a fi ceea ce suntem
şi menirea a-mplini.

Mai apoi regină fiindu-mi,
vei primi însemnul sfânt,
Si în imn regal de slavă
vei da gândului avânt.

Nespusele spuse

Câte-mi vin să spun deodată,
nici nu ştiu cum să le-ascund,
Toate-ncep: “A fost odată”,
mă feresc de ”în curând”,
Chiar şi mie îmi e frică
să văd rostul rostuit,
Însă tac, dar mă apasă
că-mi ştiu gândul nerostit.

Ţi-aş vorbi şi despre vremea
când va fi cerul senin,
Când în zori de zi vei spune
că trăieşti viaţa din plin,
Uit să-ţi spun că e aproape
ceea ce îţi este dat,
Că deja se vede calea
vieţii cu un rod bogat!

Şi privesc înspre hotare,
lung şi, într-un fel, absent,
Doar din vorbe spun “se pare”
şi pun un ciudat accent,
Şi ştiu multe, şi văd bine,
de lumină nu mă tem,
Lasă-ţi gândul, hai cu mine,
ştii şi tu de ce te chem.

Hai, ridică-ţi, hai, privirea
să mă vezi când te privesc,
Să-nţelegi că tu eşti lumea
ce o caut şi-o găsesc.

marți, 21 decembrie 2010

Podul înspre nemurire

Din tristeţea mea, iubito,
tu fă poduri către cer,
Pune-ţi mâna pe-al meu suflet
şi dezleagă-l de mister,
Dă o palmă zbuciumării
ce, absurdă, te-a cuprins,
Fii şi tu cea care-nvinge,
eu cu tine-s neînvins!

Caută în legea firii
să-nţelegi că îmi eşti crez,
Că oriunde-ţi merge drumul
totdeauna te urmez,
Pune pasul pe o treaptă
ce din palma mea ţi-o fac
Să îţi ştiu senină viaţa
şi durerii să-ţi fiu leac.

Nu te mai uita în urmă,
tot trecutul a trecut,
Hai să desluşim pe mâine
şi să fie cum am vrut,
Din privirea mea fugară
fă însemn nemuritor,
Şi dă-mi mâna, ca-n povestea
ce o ştiu din viitor.

Într-o clipă, ce urmează,
poţi da foc la tot ce-a fost,
Şi-n deplină libertate
să dai vieţii iarăşi rost,
Din tristeţe, din speranţă,
cu-al tău har, dumnezeiesc,
Îmi vei da dreptul la viaţă
şi-un alt drum să nemuresc.

miercuri, 8 decembrie 2010

Totem prevestitor

Tot adunând priviri de peste timpuri,
De viitor mereu mă simt atras,
Cândva am fost nisipul dus de vânturi,
Acum spre cât mai sus fac primul pas.

Mă prinzi de mână şi te ţin în braţe,
Te duc spre ceruri, te feresc de nori,
Tristeţile le-alung, să nu te-agaţe,
Să poţi avea mereu senin în zori.

Şi dacă valuri vin şi vin într-una,
Spre tine vin, de valuri nu mă tem,
Şi veste-ţi dau că a trecut furtuna,
Iubirea ni-i destin şi ni-i totem!

Spre mai departe, către altă vreme,
Am să te duc şi am să merg şi eu,
Şi, hai, dă-mi mâna, n-ai de ce te teme,
Vom fi noi doi, la bine şi la greu.

luni, 6 decembrie 2010

Dumnezeirea prin iubire

Ştiam demult iubirii să-i dau nume,
Ştiam că a iubi e omenesc,
Dar nu credeam că am să-nvăţ vreodată
Să pot să spun că-i har Dumnezeiesc.

Revin din nopţi şi căutari de sine
Simţindu-mă un cumul de erori...
Călauzit de gânduri şi speranţă
Îţi spun că noi nu suntem muritori.

Privindu-te, m-adun de prin unghere,
Mi-adun trăiri ce parcă le-am uitat,
Pe mine mă adun să am putere
Să pot să spun că Cerul mi te-a dat.

Mi-arunc privirea către munţi în zare
Şi mi-e uşor, de-i necesar, să-i mut...
Fugind de întuneric înspre soare,
Îţi spun că viaţa-n noi a renăscut!

Ştiind că tot şi toate or să fie,
Învăţ că idealul e firesc,
Şi simt acum ce n-am simţit vreodată...
Iubirea cu însemn Dumnezeiesc!

vineri, 3 decembrie 2010

În limita vieţii

Te caut cu privirea însetată
Dinspre trecut mă simt în viitor,
Şi când aş vrea să ştiu ce-a fost odată
Te văd şi văd surâsu-ţi orbitor.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Aşa cum e firesc şi e normal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

În întrebări găsesc continuarea
Acelui gând, cumva copilăresc,
De-a nu mă teme aşteptând urmarea,
Ştiind că semnul plus e omenesc.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Nimic nu-mi pare-a fi paradoxal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

De-am fi avut cândva o rădăcină
Din care să ne spunem c-am venit,
Ne era dat s-avem o mare vină
Că ni-i sortit ceea ce ni-i sortit.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Şi te aud vorbindu-mi la plural,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

Din împreună spre continuare
Predăm destinul nopţilor de foc,
Iar dacă unii cred că-i o-ntâmplare,
Noi ştim că este vremea de soroc.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Iluminând decorul hibernal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.