Ştiam demult iubirii să-i dau nume,
Ştiam că a iubi e omenesc,
Dar nu credeam că am să-nvăţ vreodată
Să pot să spun că-i har Dumnezeiesc.
Revin din nopţi şi căutari de sine
Simţindu-mă un cumul de erori...
Călauzit de gânduri şi speranţă
Îţi spun că noi nu suntem muritori.
Privindu-te, m-adun de prin unghere,
Mi-adun trăiri ce parcă le-am uitat,
Pe mine mă adun să am putere
Să pot să spun că Cerul mi te-a dat.
Mi-arunc privirea către munţi în zare
Şi mi-e uşor, de-i necesar, să-i mut...
Fugind de întuneric înspre soare,
Îţi spun că viaţa-n noi a renăscut!
Ştiind că tot şi toate or să fie,
Învăţ că idealul e firesc,
Şi simt acum ce n-am simţit vreodată...
Iubirea cu însemn Dumnezeiesc!
Dinspre trecut mă simt în viitor,
Şi când aş vrea să ştiu ce-a fost odată
Te văd şi văd surâsu-ţi orbitor.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Aşa cum e firesc şi e normal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
În întrebări găsesc continuarea
Acelui gând, cumva copilăresc,
De-a nu mă teme aşteptând urmarea,
Ştiind că semnul plus e omenesc.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Nimic nu-mi pare-a fi paradoxal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
De-am fi avut cândva o rădăcină
Din care să ne spunem c-am venit,
Ne era dat s-avem o mare vină
Că ni-i sortit ceea ce ni-i sortit.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Şi te aud vorbindu-mi la plural,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
Din împreună spre continuare
Predăm destinul nopţilor de foc,
Iar dacă unii cred că-i o-ntâmplare,
Noi ştim că este vremea de soroc.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Iluminând decorul hibernal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
Din puncte cardinale-ntunecate
Se-arată un heraldic curcubeu,
Iertându-ne nevrutele păcate,
Spre a putea rosti “vom fi mereu”.
Şi dacă vânturi bat, din orice parte,
Chiar dacă par pornite din senin,
Zorii de zi se văd, nu sunt departe,
Lumina zilei ţie ţi-o închin.
Nu mă mai tem să cred am puterea
De-a da contur dorinţei de-a trăi,
Ştiind că ziua-mi înţelegi tăcerea
Ca seară să mă poţi mai mult dori.
Şi vin dinspre departe înspre tine,
De parcă aş veni de nicăieri,
Pe firul amintirii ce revine,
Urmând să fim ce încă n-am fost ieri.
Mai complicat s-a vrut să se întâmple,
Mai simplu se putea, cu mult mai greu,
Dar astăzi când ne ninge sfânt pe tâmple
Ne regăsim pentru “a fi mereu”.
Decembrie revine din trecuturi
Cu iz de împliniri, ca un ecou...
Demitizând absurde absoluturi,
Ne-arată drumul... Şi e unul nou!
Şi vine iarna, vine mai devreme,
Trecându-ne speranţele în vis,
Principial şi nu prin teoreme
Transformă în real tot ce-i promis!
Din întrebări ce nu le-am luat în seamă
Ni se reface rostul necesar,
Uita-vom şi de piedici şi de teamă,
Să vrem să ştim că nu avem hotar.
Şi dacă-i frig se simte-a fi caldură
Acolo unde fi-va să trăim,
Nici timpul n-o să aibă o măsură,
Un infinit ni-i dat să ne iubim!
Ni-i toată viaţa un consens banal,
Trăiri, gândiri şi un absurd real,
Trecutului furăm tot ce-i greşit,
Denominând prezentu-n mod minţit.
Aducem şoaptei sensul de mister
Şi ochii-i ridicăm mereu spre Cer,
Uităm ca viaţa poate-a se-mplini
Doar dacă drumul nu ni-l vom opri.
Forţând hotarul zilei de apoi,
Uităm că mai există cifra doi,
Şi îngheţând sub gerul timpuriu
Ne vom trezi când fi-va prea târziu?
Real simţind putem trăi real,
Putem fi noi eternul ideal,
Chiar dacă unii cred că viaţa-i troc,
Eu nu mă tem să spun că am noroc!
Vine iarna, se cunoaşte,
Ţi-am mai spus şi iar îţi spun,
Şi-ţi mai spun că vei renaşte,
Şi e vremea să m-adun.
Ploi de toamnă se arată,
Pun însemn de rod bogat,
Tu, cu vorba-ţi minunată,
Îmi redai ce mi s-a luat!
Eu, din pragul vremii mele,
Îmi fac palmele căuş,
Te voi duce pân’ la stele,
Să-ţi fiu sprijin în urcuş!
Vine iarna mai devreme,
Unii parcă se ascund,
Însă n-ai de ce te teme,
Timpul vechi e muribund.
Într-o seară, următoarea,
Vom păşi pe podul vieţii,
Cu accente pe-ntâmplarea
Din pridvorul dimineţii.
Azi spun vorba, mâine fapta
Va fi ţel, va fi reper,
Tu, înnobilându-mi şoapta,
Ne vei readuce-n cer.
Vine iarna... Uite vine,
Drumul ne va fi mai clar,
Timpul nu se mai abţine,
Pune semne-n calendar.
Iubindu-te, depun o mărturie,
La orice judecată de apoi,
Că tot ce-a fost şi ce va fi să fie
Arată ce înseamnă viaţa-n doi.
...
Un vers sublim, o-ntreagă poezie...
Iar când mă-ntreb ce-a fost şi ce e bine,
Mi-asum, fără-ntrebări orice păcat,
Şi seara am să pot să vin la tine
Să simt că pot dormi mai împăcat.
...
Că mi te-ai dat şi viaţa-mi ţi-aparţine.
Privindu-ţi gândul ştiu că ne desparte
Doar noaptea care cade-acum grăbit,
Dar viitorul nu-i deloc departe,
Chiar dacă simţi că timpul s-a oprit.
...
Remember necesar ori semn de carte.
Şi-ncepe noaptea ce-i deja prea lungă,
O noapte-n care focuri se aprind,
Ca până-n zori la ceruri să ajungă
Şi să ne-arate ca trăim trăind.
...
Zorii de zi spre viaţă ne alungă!
