Nestinsul foc

Hai, doamna mea, fă-ţi inima senină,
Priveşte cerul zorilor de zi,
Lasă speranţă clipei să devină
Un pas al împlinirii ce vei fi.

Redefineşte zâmbetul prin şoapte,
Înrâurind uitate amintiri,
Să dăm contur izbânzii într-o noapte,
Lăsând în urmă triste amăgiri.

Hai, doamna mea cu inima rănită,
Priveşte cerul, dimineaţa-n zori,
Şi-ai să-nţelegi că-mi eşti ca o ispită
Ce soarele-mi l-aduce printre nori.

Redefineşti speranţe fără teama
Când tu, din urma pasului fugar
Înveţi, din nou, să ştii că te tot cheamă
Al clipei rost ce trece în zadar.

La urma urmei, focul nu e stins,
În suflet s-a ascuns, dar e aprins.

Paşi către mâine

Sufletului, omului, femeii: Loretei

Aşa de bine-i spus dintr-o suflare
Un adevăr ce se-aştepta găsit...
Doar că, ascuns de-a vieţii întâmplare
Abia acum se poate fi-mplinit!

Din văi adânci te urcă sus pe creste
Şi caută-ţi un drum printre lumini
Să poţi să vezi că viitorul ”este”,
Putând să râzi, uitând să mai suspini!

Şi fă un pod din marea încercare
De-a fi mai mult de ceea ce ai fost,
Când şi răspunsul e o întrebare
Ce trecerii prin timpuri îi dă rost.

Din vorbe, gânduri, sensuri, amănunte,
Fă-ţi un avânt să poţi să treci de prag
Şi la nevoie fii precum un munte
În care toţi sihaştrii se retrag.

Redă-ţi speranţa şi redă speranţa
Chiar spre acei ce n-au ştiut privi,
Dar tu păstrează-ţi toată cutezanţa
Să ştii că roata tot se va-nvârti!

Şi, în curând, când marea împlinire
Va fi un corolar a tot ce eşti,
Să dăruieşti, fiind chiar tu iubire
Şi-n pace şi iubire să trăieşti.

Cuvinte înspre ziua ta

De ziua ta aş vrea să vin la tine,
Să-ţi amintesc ce nu s-a întâmplat,
Să îţi vorbesc de tine şi de mine,
Iar tu să-mi spui că s-a înseninat.

Să-mi spui că până ieri a fost furtună
Şi că simţeai pământul îngheţat,
Dar nu-ţi e teama... Ştii că împreună
Putem privi spre cerul înstelat.

Şi am să vin, în taina cea mai mare
Să redeschidem porţi ce s-au închis
Să ne chemăm atraşi chiar de chemare,
Punând un pas, în doi, spre Paradis.

Împreunaţi să stăm, să fim dovadă
Că spunem lumii tot ce-avem de spus,
Ca orişicine, dacă vrea, să vadă
Ceea ce suntem noi şi-aici, şi sus.

Iar când vor bate zorii în fereastră
Privindu-ţi ochii când priveşti în sus,
Să-mi aminteşti că noi şi viaţa noastră
Suntem un Univers, la doi redus.

Şi voi veni, de ziua ta, la tine
La ceas de seară, până-n înnoptat,
Să fim doar noi şi să ne fie bine,
Şi tot neîntâmplatul întâmplat.

Eu, vechiul nou

Vin din timpuri vechi, iubito,

să revezi pe cel ce-am fost,

Cel ce a trecut prin ape,

şi-a trecut munţii pustii,

Îţi vorbesc şi-ţi spun o taină,

şi ţi-o spun, tu ştii, cu-n rost,

Fiindcă ştii că ţi-am mai spus-o

când eram, demult, copii.

Îţi aduc acum aminte,

că doar timpul a trecut,

Că eram rătăcitorii

ce ştiau că-s rătăciţi,

Însă vezi că azi se vede

ceea ce nu am văzut

Şi putem trece de praguri

ca să fim nestăviliţi.

Vin să-ţi fur pentru o clipă

gândul ce îl ai acum

Şi să-ţi prevestesc povestea

despre noi pe-acelaşi drum,

Arătându-ţi că se-arată

cerul ce va fi senin,

Luminat de-a ta lumină,

înstelat de-al meu suspin.

Vin din timpuri vechi, iubito,

şi revin, trecut prin foc,

Eu, cel care mută munţii,

de-i nevoie, în alt loc.

Viaţa, fără de regrete

N-am regrete, n-am trăit aiurea,
Ştiu ce-am vrut şi ştiu ce am făcut,
Rar de tot m-am şi pierdut cu firea
Însă nu m-am dat nicicând bătut.

Poate, uneori, uitând de toate,
La detalii nu am fost atent,
Azi mi-e dat să ştiu că omul poate
Să se lase singur repetent.

Şi mai trec cumva de-a lumii bornă,
Căutându-mi vieţii un hotar,
Vreau să scriu o carte nu o ciornă
Ce ar zace-n prafuri, în sertar.

Frontiere trec, şi trec prin vamă,
Nu-mi e teamă nici de post-control,
Dar nu fac absurdului reclamă,
Eu trăiesc şi nu mimez un rol.

Şi simt golul... Poate pare-aiurea
Parcă sunt de viaţă-ncorsetat,
Şi-mi e greu să nu mă pierd cu firea
Când văd cerul vieţii înstelat.

Dar mi-aduc aminte: viaţa-i viaţă,
Drumu-i drum. Dar sensu-i dat de paşi,
Apa-i apă chiar şi când îngheaţă
Fluturii-s de flori mereu atraşi.

Azi fac fapte, mai puţin vorbesc,
Însă vieţii-i caut mod firesc.

Înţelesul prin vis

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.

Azi ştim că am trăit cândva degeaba,
Şi-am rătăcit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Oricum altcumva ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!

Curând, din munţi, în noaptea de schimbare,
Vor reveni-ntre noi cei ce nu mor,
Şi-am să revin şi eu din depărtare,
Pentru întâiul pas hotărâtor.

Din cer coborâtoare, o lumină
Te va-mbrăca-ntr-al veşniciei strai,
Redându-ţi dreptul de a fi Divină,
Redându-mi-te, iar, ca să mă ai.

Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrădiţi de-al vieţilor tumult.

Şi-n vis mă vezi şi-n vis te văd într-una,
În suflet am ştiut că-mi eşti mereu,
În suflet m-ai purtat dintotdeauna,
De-aceea ne uneşte Dumnezeu.

Semnele schimbării

Oricâte Ceruri aş putea străbate,
Tânjesc mereu privind spre tot mai sus,
Izbânda vine-ncet să se arate,
Legând ceea ce-i spus cu ce nu-i spus.

Indicii, semne, fapte întâmplate,
Aduc consens în tot ce e real,
Clădind un drum ce merge mai departe,
Lăsând în urmă un trecut banal.

Atâtea sunt cele ce vin grăbite,
Uzanţe cad şi faptele sunt pas,
Ducând spre adevăr urmări trăite
Improvizând un neştiut impas.

Acolo unde unii vor s-ajungă,
Se redeschide-al lumilor proces,
Etichetând cu o poveste lungă
Margini de drum şi-al nopţii, lungi, deces.

Nimic şi chiar nimic nu se repetă,
Urmează clipa ce o întrevăd,
Linii descriu direcţia concretă
Fără-ntreruperi ce s-ar vrea prăpăd.

Ivindu-se din neguri şi din ceaţă
Nimburi de foc se strâng în curcubeu,
Armonizând întoarcerea la viaţă,
Lăsând în urmă tot ce-a fost mai greu.

Avid de treceri, timpul se grăbeşte,
Luptând a fi marcant şi peste noi,
Voindu-se acel ce mai opreşte
Împlinitoarea vreme de apoi.

Eternitatea e o grea pecete
Trăgând mereu în jos, mai rar în sus,
Incendiind prin umbre desuete,
Idei ce lasă omul liber, nesupus.

Mai e puţin... o spun fără tăgadă,
Esenţa vieţii-i sete şi izvor,
Lumina lasă iarăşi să se vadă
Emblema unei vieţi de-nvingător.