Din timpuri în acum

Mi te-amintesc, de undeva din ceruri,
De când ştiam că vânturile bat
Şi, când plecând spre lume, prin eteruri,
“Când ne vedem?” m-ai întrebat...

Ţi-am spus că fi-voi sabia şi focul
Ce taie tot ce trebuie tăiat,
Că-mi voi juca-n ruletă chiar norocul
Dar "că vom fi" aşa cum ne e dat.

Mi-ai spus că vii când bate miezul nopţii,
Când voi simţi că n-aş putea să zbor,
Azi încrestez în ambii stâlpi ai porţii
Speranţa... că de viaţa îmi e dor...

Şi te ştiam, te ştiu, şi-ţi ştiu şi visul
Din noptea-n care-n plâns ai adormit,
Când, într-un fel, tu îţi doreai abisul
Dar ai zburat măiastră-n paradis.

Îţi pun în palmă lacrima şi gândul
Şi sufletul ţi-l simt înnobilat,
Că toate au trecut şi vine rândul
Să fim ceea ce noi ne-am tot jurat.

Din cele ce vor fi, veni-va totul,
Însemnul că nimic nu s-a schimbat,
Că ne-am găsit hotarul şi chivotul,
Şi-ţi dau răspunsul ce era de dat...

Împăcare spre-ntâmplare

Mă împac, de-acum, pentru o viaţă
Cu idea, ce-mi era străină...
Gerul e cumplit de dimineaţă,
Aştept vara, ce nu vrea să vină.

Stau, privind spre cerul fără stele,
Nici o stea nu vrea să se arate,
Doar nişte lumini, mai mult rebele...
Urmă, a speranţelor uitate.

În rostiri şi vorbe-ngenuncheate,
Caut, să-nţeleg ce mi se cere...
Să-mi asum, prea marile păcate,
La porunca celor cu putere?

Retrăiesc, privind, pierdut, spre munte
Gesturi, gânduri, întâmplări şi fapte;
Şi le ştiu cu lux de amănunte,
Chiar şi-n vis vorbesc de ele-n şoapte.

Printre două sensuri, ireale,
Ştiu un sens, ce e normal să fie,
Pus la zid de întrebări banale
Şi încorsetat de amnezie.

Prins în hora luptei pentru viaţă
Scormonesc, cotloane fără umbră,
Că să pot strivi, în copci de gheaţă,
Defăimanta prevestire sumbră.

Mă împac, cu marea-mi ne-mpăcare,
De a şti că suflete-s ucise,
De a nu vorbi de-o zi, în care
Ne vor fi şi vorbele, proscrise.

Stau la rând, nu vreau să iau în seamă,
Că se face vremea tot mai rece,
Şi-i aud pe mulţi, vorbind cu teamă,
Că, de-această iarnă, nu pot trece.

Readun cuvintele-n cuvinte;
Le transcriu, în joacă, la-ntâmplare.
Întâmplarea-i dreaptă, nu mă minte,
Gândul, mă tot pune la-ncercare!

Doar mă-mpac... Dar nu ştiu ce pot face
Să mă-mpac, de am să pot, cu mine;
Doar o noapte să mai dorm în pace
Şi să ştiu, că-n zori, va fi mai bine.

Simt ceva... Şi parcă pot pricepe,
Că, de azi, o altă viaţă-ncepe!

Ştii, iubito, vântul...

Ştii, iubito, se porneşte vântul,
Vine frigul dinspre răsărit,
Şi-mi împrăştie cumva cuvântul
Să nu ştii că eu l-am şi rostit!

Şi arată cât de goală-i clipa
Când se ştie-a fi fără-nţeles,
Cu hotarul zămislit de pripa
Ce se vrea a fi un drum ales.

De departe, parcă de departe
Se aude clopotul plângând,
Că, prin viscol, lumea se împarte
Deşi toţi sunt muritori de rând.

Ştii, iubito, peste munţi, cuvântul
A-ncercat să treacă şi-a-ngheţat,
Astă seară, s-a pornit şi vântul,
Oiştea lumii iar s-a retezat!

Încotro se merge, nu se ştie,
Poate-o stâncă drumu-i va opri,
Sau, aşa cum datu-i dat să fie,
Cei ce vină n-au, nu vor muri.

Încă o minune poate face
Să se ştie că, întâmplător,
Cei mai mari războinici cad la pace
Când îşi văd copii care mor!

Ştii, iubito, este rece vântul,
Am mai pus încă un lemn pe foc...
A bătut la uşa ta cuvântul
Stă înfipt pe margine, în toc!

M-am uitat aseară pe fereastră,
Se-auzeau scandaluri prin vecini,
Unii chiar vorbeau de soarta noastră
Şi bârfeau, numindu-ne meschini...

Viscolul va trece... mâine seară
Adormi-va noaptea în nămeţi...
Liniştea îţi va părea bizară,
Dar să nu adormi, că poţi să-ngheţi!

Eu ştiam că o să vină vântul,
Şi ştiam că-n lume va fi frig,
Mă-ntrebai de ce rostesc cuvântul...
Astăzi îl auzi... m-auzi cum strig?

L-am rostit, demult, în altă viaţă,
Tu aşteaptă-l mâine dimineaţă!

Din vis spre viaţă

Mai dă-mi odată mâna, şi ţi-o pune
Pe sufletul ce nu se vrea ucis,
M-afund ca într-o mină de cărbune,
Şi-n urma mea o uşă s-a închis.

De-atâta mers, de-a buşilea, prin viaţă,
Genunchii nu mi-i simt şi mă tot dor,
Simt moartea că de mine se agaţă
Deşi nu-i încă vremea mea să mor.

Se tot întâmplă să privesc spre soare,
Dar mi se pun în faţă nori de fum,
Răspunsul, brusc, devine întrebare
Prea simplă poate: Oare când şi cum?...

Adorm şi eu mereu spre dimineaţă,
Adorm să pot să spun că am dormit,
Şi tot astept o zi... o zi măreaţă
Când ai să-mi spui că totuşi m-am trezit!

Ia-mi sufletul în palme, încă-odată,
Să pot o clipă ochii să-ţi privesc,
Să-nvăţ să cred că viaţa-i minunată
Şi doar s-adorm şi nu să rătăcesc.

Şi fii la fel cum îmi apari în vise,
Dezleagă tot ceea ce mi-e legat,
Când îmi arăţi în somn că mi-s promise
Acele culmi pe care am umblat.

Cu mâna ta, etern ocrotitoare,
Pe rana sangerândă fă un semn
Şi dă-i cu totul, altă-nfăţişare,
Să pot să uit al al zbaterii consemn.

Şi fii la fel, un bulgăr de lumină
Prin care să zburăm spre infinit,
Acolo unde legea e divină
Şi unde viaţa n-are un sfârşit.

Aici am fost furat de cei ce fură
Dar ei m-au prins când eu era să-i prind,
Şi-a trebuit să-nvăţ că n-au măsură
Când vor ce n-au, ne vor pe toţi murind.

Şi dă-mi iar mâna ca să faci dreptate,
Acolo-n Cer, dar şi aici, acum,
Ca să se ştie că, în libertate,
Acel ce vrea nu se opreşte-n drum.

Suntem puternici, suntem mal de piatră
Ce nu se pierde-n spuma unui val,
Şi foc aprindem într-a vieţii vatră
Definitoriu scop primordial.

De aş putea, aş vrea să dau crezare
Celor ce-au pus pe suflete pariu,
Dar cum nu sunt un hoţ la drumul mare,
Când sufletu-mi vorbeşte ţie-ţi scriu.

Jurământ pe carte

Sub paşii mei se simte-a mai fi iarnă,
Mă simt şi eu tentat să cred că-ngheţ,
Al iernii alb vrea iar să se aştearnă
Ca toamna să dea iarăşi vieţii preţ.

Fug umbre înspre locuri neştiute,
Uitându-se din când în când spre noi,
Spunând, nevrând, ce-n mintea lor sunt vrute,
Acele gânduri ce se vor noroi.

Pe lângă toate ce vor degrabă,
Se mai întâmplă ceea ce nu ştiu,
Când unii cred că-s marfă pe tarabă
Şi vor s-o vândă cât nu e târziu.

Sunt însă mai atent la ce urmează,
E timpul de-a urma mereu un drum,
Un fulger nu-i lumină, ci o rază
Ce lasă-n urmă valuri mari de fum.

Să stau pe gânduri uneori îmi vine,
E mult mai greu spre viaţă să pornesc,
Şi aş mai sta, de-ar fi doar după mine,
Dar ştiu că-i necesar să mă grăbesc.

Aristocrate simţuri vin agale
Şi caută să domine-ntr-un fel,
Stârnind în gânduri vântul în rafale,
Stârnind în fapte un curat măcel.

Am învăţat acum că nu se poate
Să taci, să fii în viaţă spectator,
Şi mă grăbesc să spun ce ştiu, pe toate,
Şi de-mplinirea lor deja mi-e dor.

* * *

(În prima zi a anului ce-ncepe,
Fac legământ pe tot ce va mai fi,
Nu doar pentru un an, ci pentru zece,
Că munţii chiar, din drum, îi voi urni!

Şi nu va fi nimic să mă oprească,
Şi nici să fug de ceea ce-i menit,
Să fac precum mi-e soarta omenească:
Să scriu o carte până la sfârşit!)

Gerul cerului senin

M-a întrebat odată, cineva, ce-i iubirea? Ei bine, nu se poate explica. Iubirea se trăieşte, este esenţa vieţii. (...) Nefericirea începe atunci când nu mai iubim nimic şi pe nimeni... atunci începe iadul.

 (Ep. Iustinian Chira)

Gerul iernii de afară
Face linişte în gând,
Ca să fie cald în vară
Şi mai bine în curând.

Peste stelele de gheaţă
Poţi să vezi un semn de foc,
Semnul că-n aceasta viaţă
N-ai de ce să stai pe loc.

Umbrele îndepărtate
Prinse-n geruri se topesc,
Faptele neîntâmplate
Tu auzi că se grăbesc?

Zborul înspre înalţare
Ţi-l privesc şi ţi-l veghez,
Drumul tău urcă spre soare
Mersul tău îmi este crez.

Focul molcom arde-n sobă
Ca să uit că-mi este frig,
Dar privind luna în robă
Ies afară şi te strig:

“Nu te-ntoarce, nu te-ntoarce,
Nici în gând, nici în cuvânt,
Lasă-ţi sufletul în pace,
Nu-l robi, nu-i fă mormânt!

Ai venit, cale-întoarsă,
Să-ţi refaci drumul real...
Îţi simt lacrima nestearsă
Semn de pas primordial.

Îţi simţeam mereu prezenţa,
Aşteptam să-mi dai un semn
Să-ţi arăt ca eşti esenţa
Jurământului solemn.

Şi îţi jur, pe lumea-ntreagă,
Pe trecut şi viitor,
C-am să las să se-nţeleagă
De ce nu mai pot să mor.

Hai şi urcă, mergi-nainte,
Nu te las să te opreşti,
Nu ţi-o spun doar în cuvinte,
Ori în fapte omeneşti.

Gerul iernii se-nteţeşte,
Cerul nopţii e senin,
Hai, dă-mi mâna, şi priveşte
Ce frumoase zile vin.”

Drumul vorbelor mele

Spun şi eu câte o vorbă

din tot ce-mi mai amintesc,

Spun ce ştiu... Ştiu că am dreptul

de-a avea destin lumesc,

Nici de Dumnezeu n-am teamă,

căci nimic nu înfloresc,

Doar de mine mi-e ruşine

că nu spun tot ce gândesc!

Spun, în rânduri îmbrăcate

cu o haină de decor,

Că, oricât de mare-i gerul,

stelele pe cer nu mor,

Că orice trecut rămâne

o poveste-n viitor

Şi nu-mi bat gura degeaba

doar de dragul vorbelor.

Ştiu mai multe decât poate

orice om a fi-nvăţat,

Şi n-o spun ca sa mă laud,

nu-mi asum acest păcat,

Dar nu mi-am uitat trecutul,

ştiu cam tot ce s-a-ntâmplat,

Şi aşa văd ce urmează,

care drum e de urmat.

Scriu când pot, pe apucate,

n-am acelaşi stil mereu,

Fac din viaţă o poveste

dar evit a spune “eu”,

Mă opresc a spune totul,

deşi recunosc, mi-e greu,

Să nu stric o rânduială

dată de la Dumnezeu.

Din trecuturi fac o punte

către ce va fi apoi,

Nu mă miră întâmplarea

de-a-nţelege-altfel pe “doi”,

Nici când viaţa mea e drumul

pe covor ori prin noroi,

Dar mereu rostesc pluralul...

Şi în gând mereu spun “noi”.