Viaţa, fără de regrete

N-am regrete, n-am trăit aiurea,
Ştiu ce-am vrut şi ştiu ce am făcut,
Rar de tot m-am şi pierdut cu firea
Însă nu m-am dat nicicând bătut.

Poate, uneori, uitând de toate,
La detalii nu am fost atent,
Azi mi-e dat să ştiu că omul poate
Să se lase singur repetent.

Şi mai trec cumva de-a lumii bornă,
Căutându-mi vieţii un hotar,
Vreau să scriu o carte nu o ciornă
Ce ar zace-n prafuri, în sertar.

Frontiere trec, şi trec prin vamă,
Nu-mi e teamă nici de post-control,
Dar nu fac absurdului reclamă,
Eu trăiesc şi nu mimez un rol.

Şi simt golul... Poate pare-aiurea
Parcă sunt de viaţă-ncorsetat,
Şi-mi e greu să nu mă pierd cu firea
Când văd cerul vieţii înstelat.

Dar mi-aduc aminte: viaţa-i viaţă,
Drumu-i drum. Dar sensu-i dat de paşi,
Apa-i apă chiar şi când îngheaţă
Fluturii-s de flori mereu atraşi.

Azi fac fapte, mai puţin vorbesc,
Însă vieţii-i caut mod firesc.

Înţelesul prin vis

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.

Azi ştim că am trăit cândva degeaba,
Şi-am rătăcit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Oricum altcumva ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!

Curând, din munţi, în noaptea de schimbare,
Vor reveni-ntre noi cei ce nu mor,
Şi-am să revin şi eu din depărtare,
Pentru întâiul pas hotărâtor.

Din cer coborâtoare, o lumină
Te va-mbrăca-ntr-al veşniciei strai,
Redându-ţi dreptul de a fi Divină,
Redându-mi-te, iar, ca să mă ai.

Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrădiţi de-al vieţilor tumult.

Şi-n vis mă vezi şi-n vis te văd într-una,
În suflet am ştiut că-mi eşti mereu,
În suflet m-ai purtat dintotdeauna,
De-aceea ne uneşte Dumnezeu.

Semnele schimbării

Oricâte Ceruri aş putea străbate,
Tânjesc mereu privind spre tot mai sus,
Izbânda vine-ncet să se arate,
Legând ceea ce-i spus cu ce nu-i spus.

Indicii, semne, fapte întâmplate,
Aduc consens în tot ce e real,
Clădind un drum ce merge mai departe,
Lăsând în urmă un trecut banal.

Atâtea sunt cele ce vin grăbite,
Uzanţe cad şi faptele sunt pas,
Ducând spre adevăr urmări trăite
Improvizând un neştiut impas.

Acolo unde unii vor s-ajungă,
Se redeschide-al lumilor proces,
Etichetând cu o poveste lungă
Margini de drum şi-al nopţii, lungi, deces.

Nimic şi chiar nimic nu se repetă,
Urmează clipa ce o întrevăd,
Linii descriu direcţia concretă
Fără-ntreruperi ce s-ar vrea prăpăd.

Ivindu-se din neguri şi din ceaţă
Nimburi de foc se strâng în curcubeu,
Armonizând întoarcerea la viaţă,
Lăsând în urmă tot ce-a fost mai greu.

Avid de treceri, timpul se grăbeşte,
Luptând a fi marcant şi peste noi,
Voindu-se acel ce mai opreşte
Împlinitoarea vreme de apoi.

Eternitatea e o grea pecete
Trăgând mereu în jos, mai rar în sus,
Incendiind prin umbre desuete,
Idei ce lasă omul liber, nesupus.

Mai e puţin... o spun fără tăgadă,
Esenţa vieţii-i sete şi izvor,
Lumina lasă iarăşi să se vadă
Emblema unei vieţi de-nvingător.

Drumul sărbătorii viitoare

Vin iubito către tine

într-o zi de sărbătoare

Ca, bătând un prag al vieţii,

să dăm timpului valoare,

Din cuvinte şi contraste

să-nţelegi că eşti femeia

Ce-mi dă drept la uşi deschise,

ea în sine fiind cheia.

Te cunosc prin amănunte

şi te ştiu pe din afară,

Parcă văd, pictat în gânduri,

chipul de odinioară

Recreat dintr-o speranţă

de-a da lumii sens şi formă,

Şi-a-mi reda un drum al vieţii,

şi o linişte enormă.

În tumultul regăsirii

ne dorim şi zi şi noapte

Biruiţi de nerăbdarea

de-a ne recunoaşte-n fapte

Şi a şti că orice clipă

doar se vrea întâmplătoare

Când de fapt ea-i necesarul

de-a fi doar continuare.

Noi grăbim descarcerarea

arătând că n-avem frică

Nici de vorbe, nici de fapte,

chiar când viaţa se complică,

Azi nimic nu ne omoară,

nici focul, nici mătrăguna,

Şi ni-i dată-aceeaşi viaţă

de pe-acum pe totdeauna.

Zăpada paradoxală

Dintre câmpuri pline de zăpadă
Prind contur imagini ce vor fi,
Mă seduc şi vreau să mă las pradă,
Să pot şti că-i vremea de-a trăi.

Ceea ce am fost e amintirea
Unui pas ce-a fost de prag zdrobit,
Unui pas ce caută menirea
Drumului pe muchii de cuţit.

Mai păstrez ceva din vechea formă,
Cât să ştie toţi că nu-s învins,
Însă simt o linişte enormă
Şi de-al vieţii zbor mă simt cuprins.

Bat la porţi ce le ştiam închise,
Nu mă mir că toate s-au deschis,
Dar din teamă, m-am ucis în vise,
Aruncându-mi visele-n abis.

Se aude ceasul prin perete
Şi m-aştept să-i simt ritmul grăbit,
Să devina visele concrete,
Să devin ceea ce sunt sortit...

Vântul muşcă-nfometat din ceaţă
Să văd drumu-n jerbe de lumini,
Când răsar, din copcile de gheaţa,
Maci, înnobilând un câmp de spini.

Tot aud că vremurile-s grele,
Văd în jur că nu-i deloc uşor,
Vieţii însă nu-i mai pun zăbrele,
Chiar de mor, doar liber vreau să mor.

Şi-i zăpadă-n jur, numai zăpadă,
Ninge-n mod ciudat din nori de foc,
Însă mulţi nu văd, nu vor să vadă
Că minciuna-n vorbă-mi n-are loc.

Din timpuri în acum

Mi te-amintesc, de undeva din ceruri,
De când ştiam că vânturile bat
Şi, când plecând spre lume, prin eteruri,
“Când ne vedem?” m-ai întrebat...

Ţi-am spus că fi-voi sabia şi focul
Ce taie tot ce trebuie tăiat,
Că-mi voi juca-n ruletă chiar norocul
Dar "că vom fi" aşa cum ne e dat.

Mi-ai spus că vii când bate miezul nopţii,
Când voi simţi că n-aş putea să zbor,
Azi încrestez în ambii stâlpi ai porţii
Speranţa... că de viaţa îmi e dor...

Şi te ştiam, te ştiu, şi-ţi ştiu şi visul
Din noptea-n care-n plâns ai adormit,
Când, într-un fel, tu îţi doreai abisul
Dar ai zburat măiastră-n paradis.

Îţi pun în palmă lacrima şi gândul
Şi sufletul ţi-l simt înnobilat,
Că toate au trecut şi vine rândul
Să fim ceea ce noi ne-am tot jurat.

Din cele ce vor fi, veni-va totul,
Însemnul că nimic nu s-a schimbat,
Că ne-am găsit hotarul şi chivotul,
Şi-ţi dau răspunsul ce era de dat...

Împăcare spre-ntâmplare

Mă împac, de-acum, pentru o viaţă
Cu idea, ce-mi era străină...
Gerul e cumplit de dimineaţă,
Aştept vara, ce nu vrea să vină.

Stau, privind spre cerul fără stele,
Nici o stea nu vrea să se arate,
Doar nişte lumini, mai mult rebele...
Urmă, a speranţelor uitate.

În rostiri şi vorbe-ngenuncheate,
Caut, să-nţeleg ce mi se cere...
Să-mi asum, prea marile păcate,
La porunca celor cu putere?

Retrăiesc, privind, pierdut, spre munte
Gesturi, gânduri, întâmplări şi fapte;
Şi le ştiu cu lux de amănunte,
Chiar şi-n vis vorbesc de ele-n şoapte.

Printre două sensuri, ireale,
Ştiu un sens, ce e normal să fie,
Pus la zid de întrebări banale
Şi încorsetat de amnezie.

Prins în hora luptei pentru viaţă
Scormonesc, cotloane fără umbră,
Că să pot strivi, în copci de gheaţă,
Defăimanta prevestire sumbră.

Mă împac, cu marea-mi ne-mpăcare,
De a şti că suflete-s ucise,
De a nu vorbi de-o zi, în care
Ne vor fi şi vorbele, proscrise.

Stau la rând, nu vreau să iau în seamă,
Că se face vremea tot mai rece,
Şi-i aud pe mulţi, vorbind cu teamă,
Că, de-această iarnă, nu pot trece.

Readun cuvintele-n cuvinte;
Le transcriu, în joacă, la-ntâmplare.
Întâmplarea-i dreaptă, nu mă minte,
Gândul, mă tot pune la-ncercare!

Doar mă-mpac... Dar nu ştiu ce pot face
Să mă-mpac, de am să pot, cu mine;
Doar o noapte să mai dorm în pace
Şi să ştiu, că-n zori, va fi mai bine.

Simt ceva... Şi parcă pot pricepe,
Că, de azi, o altă viaţă-ncepe!