sâmbătă, 25 februarie 2012

Evidente realităţi

Versurile lui Daniel-Dumitru Darie nu se feresc să exprime evidentele realităţi, nu se feresc să exprime spaimele şi bucuriile existenţei, împlinirile şi dezamăgirile vieţii. Sunt poezii scrise din dragoste şi pentru dragoste. Ea, dragostea, mereu atât de cerească şi mereu, atât de pământească, atât de dorită şi mereu, atât de iluzorie, atât de aproape şi în acelaşi timp, atât de departe. Dragostea sub toate formele şi aspectele vieţii! Iubirea în infinit, iubirea în absolut!
Poezia lui Daniel-Dumitru Darie este o poveste. Rar mi se întâmplă să citesc o poezie ca pe o poveste. O poveste ce te duce mereu cu gândul în trecut, prezent şi viitor. O poveste a mea, a ta, a oricui. Cuvintele parcă vin cu o uşurinţă de nedes-cris, de neexplicat. Gândul lui, parcă e gândul meu, al tău…

„Şi parcă te cunosc de undeva,
Dar nu mai ştiu de cumva te-am văzut...
Mă tot întreb de ce privirea ta
Mă duce iar, într-una, spre trecut...?”
(Privire peste zid)

Nostalgie, melancolie, iubire, speranţă, căutare, aşteptare… Un amalgam de sentimente şi emoţii ce te răscolesc şi te transpun într-o lume care se vrea ideală, perfectă în imperfecţiunea ei.
Poemele sale te duc mereu cu gândul la un vis care se vrea împlinit, un vis în care „celălalt” lipseşte, dar care în orice moment ar trebui să apară. Dar timpul trece, şi este ireversibil, şi aşteptarea devine din ce în ce mai grea... Însă nu renunţă! Niciodată nu renunţă să spere, să aştepte, să viseze. Nota optimistă, ce răzbate din poeziile sale, te face să crezi că totul este posibil, că nimeni şi nimic nu te poate învinge. Că indiferent cât de greu îţi este în viaţă, trebuie să găseşti puteri să mergi mai departe.

„De-atâta mers, de-a buşilea, prin viaţă,
Genunchii nu mi-i simt şi mă tot dor,
Simt moartea că de mine se agaţă
Deşi nu-i încă vremea mea să mor”.
(Din vis, spre viaţă)

Trăieşte, gândeşte şi simte totul la alte dimensiuni...
Citesc şi mă transpun, fără să vreau, în gândurile poetului exprimate în versuri. Sunt atât de frumoase, „palpabile” aproape. Unele îmi provoacă nostalgie, altele, un zâmbet sau fiori, dar absolut toate îmi bucură sufletul!
Corina Herghelegiu
(Bucureşti)

vineri, 24 februarie 2012

De dincolo de înţelesuri

Uzul instabil al cuvintelor face necesară o convenţie, totdeauna, între partenerii de dialog asupra utilizării cuvintelor, pentru că, de multe ori, diferenţieri enorme ale sensului ideii sunt date de infime diferenţe a două cuvinte, aparent echivalente. Obiectele directe ale senzaţiilor, amintite mai sus, în măsura în care subiectul conştient ia cunoştinţă de ele prin observaţie, sunt percepţii. Acest cuvânt nu indică procesul de observaţie, ci obiectul acestei observaţii.
Deşi există un cuvânt echivalent, senzaţii, acesta are în fiziologie o anumită semnificaţie, care este mai restrânsă decât aceea a noţiunii de percepţie, şi devine cu totul nepotrivit. Un sentiment poate fi indicat foarte bine ca percepţie, dar nu poate fi indicat ca senzaţie în sens fiziologic; de sentimente se ia cunoştinţă prin aceea că ele devin o percepţie. Iar modul în care se ia cunoştinţă de gândirea personală, prin observaţie, este de aşa natură încât se poate numi percepţie şi gândirea, la prima ei apariţie în conştienţa personală.
Omul naiv îşi consideră propriile percepţii, în felul în care ele îi apar în mod direct, drept lucruri, care au o existenţă cu totul independentă de el. Când vede un pom, el crede că acesta, cu forma lui, cu culorile lui etc., s-ar afla în locul spre care şi-a îndreptat privirea. Când acelaşi om vede soarele apărând dimineaţa la orizont ca un disc, şi urmăreşte mersul acestuia, el are credinţa că toate acestea există (în sine) şi se petrec aievea, aşa cum le vede el. El ţine neclintit la această credinţă până când întâlneşte alte percepţii care le contrazic pe cele dintîi. Copilul care nu are încă nici o experienţă în privinţa distanţelor, întinde mâna după Lună şi rectifică ceea ce a considerat real la prima vedere abia după ce o a doua percepţie ajunge în contradicţie cu cea dintâi. Fiecare extindere a orizontului percepţiilor obligă la rectificarea imaginii despre lume. Acest lucru se arată atât în viaţa de toate zilele, cât şi în evoluţia spirituală a omenirii. Imaginea pe care o aveau anticii despre raportul Pământului faţă de Soare şi faţă de celelalte corpuri cereşti, a trebuit înlocuită cu altă imagine de către Copernic, fiindcă aceasta nu mai corespundea noilor percepţii, necunoscute în antichitate. Când a fost operat un orb din naştere, acesta a spus că, înainte de operaţie, îşi făcuse prin percepţiile simţului său tactil, o cu totul altă imagine despre mărimea lucrurilor. El a trebuit să-şi rectifice percepţiile tactile prin percepţii vizuale.
De unde provine faptul că tot mereu intervi-ne constrângerea la astfel de rectificări ale observaţiilor?
Printr-o simplă reflecţie, răspunsul la a-ceastă întrebare se poate afla. Când se sta la unul din capetele unei alei, la celălalt capăt, la capătul mai îndepărtat, copacii par mai mici şi mai apropiaţi unii de alţii, decât în locul de observaţie. Imaginea dată de percepţie se modifică de îndată ce se schimbă locul observaţiei. Prin urmare, această imagine, în forma în care se înfăţişează, este dependentă de o determinare, care nu depinde de obiectul observat, ci revine observatorului, aceluia care percepe. Pentru alee este absolut indiferent locul în care este poziţionat observatorul. Însă imaginea dobândită despre ea depinde în mod esenţial de acest loc. Tot aşa, Soarelui şi sistemului planetar le este indiferent faptul că oamenii le privesc tocmai de pe Pămînt. Dar imaginea percepţiei pe care o dobândesc oamenii despre poziţia şi mersul aştrilor este determinată de locul pe care ei îl ocupă în spaţiu. Această dependenţă a imaginii percepţiei umane de locul de observaţie este lucrul cel mai uşor de sesizat. Problema devine însă mai grea când omul învaţă a cunoaşte dependenţa percepţiilor de organismul trupesc şi spiritual. Fizicianul arată că în spaţiul în care se aude un sunet, au loc vibraţii ale aerului şi că şi corpul în care se caută originea sunetului execută o mişcare vibratorie. Această mişcare se percepe ca sunet, numai când ureche este sănătoasă. Fără un asemenea organ, lumea ar rămâne veşnic mută pentru om. Fiziologia arată că există oameni care nu percep nimic din minunata splendoare a culorilor din lumea înconjurătoare. Ei nu percep decât nuanţe deschise şi întunecate. Alţii sunt insensibili numai faţă de o anumită culoare, de exemplu faţă de culoarea roşie. Din imaginea lor despre lume lipseşte această nuanţă/culoare şi de aceea ea este într-adevăr alta decât aceea a celorlalţi oameni. Dependenţa dintre imaginea dată de percepţie şi locul de observaţie ar putea fi numită dependenţă matematică, iar dependenţa de constituţia organismului, dependenţă calitativă. Prin cea dintâi se determină raportul de mărime şi de reciprocă depărtare a percepţiilor, iar prin cea de a doua se determină calitatea acestor percepţii. Faptul că se vede roşie o suprafaţă roşie - această determinare calitativă - depinde de constituţia ochiului.
Prin urmare, imaginile percepţiilor sunt, la început, subiective. Cunoaşterea caracterului subiectiv al percepţiilor poate crea îndoieli în sensul că la temelia acestor percepţii ar sta ceva obiectiv. Când e ştiută că o percepţie - de pildă aceea a unei anumite culori sau a unui anumit sunet - nu este posibilă fără o anumită structurare a organismului, se poate ajunge la credinţa că, făcând abstracţie de organismul subiectiv, percepţia nu ar avea nici o existenţă, că fără actul percepţiei, al cărui obiect este, ea nu are nici un fel de existenţă. Această concepţie are un reprezentant clasic în George Berkeley, care era de părere că din momentul în care omul a devenit conştient de rolul subiectului în actul percepţiei, el nu mai poate crede într-o lume reală care să existe fără spiritul conştient. El spune: "Unele adevăruri sunt atât de aproape şi atât de vădite încât este de ajuns să ne deschidem ochii pentru a le vedea. Un astfel de adevăr socotesc că se cuprinde în cele ce urmează: toate câte aparţin cerului şi pământului, cu un cuvânt, toate corpurile care compun edificiul uriaş al lumii, nu au nici o existenţă în afara spiritului. Existenţa lor se rezumă numai la actul perceperii sau al cunoaşterii lor, prin urmare, înainte de a fi percepute de om, înainte de a exista în conştienţa omului sau a unui alt spirit creat, ele sau nu există deloc, sau există numai în conştienţa unui spirit etern". Dacă se face abstracţie de actul percepţiei, pentru această concepţie, din percepţie nu mai rămâne nimic. Nu există nici o culoare dacă nu este văzută, nu există nici un sunet dacă nu este auzit. Pe cât de puţin există culorile şi sunetele în afara actului percepţiei, tot atât de puţin există întinderea, forma şi mişcarea. Nicăieri nu se vede numai întinderea în spaţiu sau forma, ci pretutindeni acestea sunt legate de culoare sau de alte însuşiri, a căror dependenţă de subiectivitate nu poate fi pusă la îndoială. Dacă acestea din urmă dispar, odată cu percepţia, atunci la fel trebuie să se întâmple şi cu cele dintâi, care sunt legate de ele.
Faţă de cele de mai sus s-a obiectat că, deşi figurile, culorile, sunetele etc., nu au altă existenţă decât aceea din actul percepţiei, cu toate acestea trebuie să existe lucruri care au o existenţă în afara conştienţei şi cu care imaginile conştiente ale percepţiei s-ar asemăna. Acestei obiecţii, concepţia de mai sus îi opune următoarele: culoarea nu poate fi asemănătoare decât unei culori, figura unei figuri, percepţiile nu pot fi asemănătoare decât percepţiilor şi ele nu se pot asemăna cu nimic altceva. Chiar şi ceea ce se numeşte obiect nu este altceva decât un grup de percepţii, legate, într-un anumit fel, între ele. Dacă se elimină unei mese forma întinderea, culoarea etc., din ea nu mai rămâne nimic. Această părere, urmărind lucrurile în mod consecvent, duce la afirmaţia: obiectele percepţiilor nu există decât prin cel ce percepe şi numai întrucât şi atâta vreme cât sunt percepute; ele dispar odată cu percepţia, nu au nici un sens fără aceasta. Dar, în afara percepţiilor, nu se ştie şi nu se poate şti nimic despre nici un obiect.
Împotriva acestei afirmaţii nu se poate obiecta nimic, câtă vreme nu se are în vedere decât că, în general, percepţiile depind de organizarea subiectului. Dar lucrurile s-ar prezenta cu totul altfel, dacă s-ar putea arăta funcţiunea perceperii la naşterea unei percepţii. Atunci s-ar şti ce se petrece în percepţie în timpul perceperii şi s-ar putea determina totodată şi ceea ce trebuie să existe deja în ea, înainte de a o avea.
Prin aceasta, observaţia se îndreaptă de la obiectul percepţiei la subiectul acesteia. Omul nu percepe doar celelalte lucruri, ci se percepe şi sine. La început, conţinutul autopercepţiei îl constituie constatarea că este un element permanent, în comparaţie cu imaginile ce vin şi pleacă, ale percepţiilor. Percepţia eu-lui poate apărea mereu în conştienţă, în timp ce există şi alte percepţii. Adâncirea în percepţia unui obiect dat, la început, nu duce la conştientizarea doar a acestuia. La aceasta se poate adăuga apoi percepţia sinelui, fiind simultană conştientizarea către obiect cu cea asupra propriei persoane, stă faţă în faţă cu obiectul şi îl observă. Nu se vede doar pomul, ci se ştie în acelaşi timp că propria persoană e acela care îl vede. Se recunoaşte astfel că în om – observatorul - se petrece ceva în timp ce este observat pomul. Când pomul dispare din câmpul vizual, în conştienţă rămâne ceva din acest proces: o imagine a pomului. Această imagine s-a unit în decursul observaţiei cu sinea personală. Sinea s-a îmbogăţit. În conţinutul ei a pătruns un nou element, reprezentarea proprie despre pom. Niciodată omul nu ar fi în stare să vorbescă despre reprezentări, dacă nu ar fi trăit aceste reprezentări în percepţia propriului sine. Percepţiile ar veni şi ar trece, lăsate fiind să să treacă. Numai datorită faptului că este percepută şi sinea omul observă cum cu fiecare percepţie se modifică şi conţinutul acestui sine, şi omul se vede silit să pună în legătură observarea obiectului cu modificarea propriului interior şi să vorbească despre reprezentarea pe care o are.
* * *
De multe ori, călătorind pe drumurile hărţii vieţii mele, am încercat, înainte de a face asta alţii, să înţeleg eu, să desluşesc eu, cum, când şi de ce, acestea s-au întortocheat. Şi, independent sau dependent de aceste momente, dacă cineva, altcineva decât eu, şi-a pus amprenta, sau a fixat repere, pe acestă hartă.
M-am întors de multe ori în punctele de inflexiune, puncte origine ale unor traiectorii, încercând să descopăr ce forţe – centrifuge, centripete, de frecare sau datorate unor câmpuri, de natură necunoscută – au generat acele schimbări ce m-au definit, în primă instanţă, apoi redefinit. Şi, mai mereu m-am trezit în faţa unui zid de netrecut. Mult timp nu am înţeles de ce nu pot să trec şi nici măcar să văd dincolo de acel zid, acolo unde ştiam sau credeam că pot găsi răspunsurile… Cu cât încercam mai mult, cu atât mai mult mă afundam în neînţelegeri, căci nu reuşeam să înţeleg că tocmai eu generam neînţelegerile, neînţelegându-mă.
În aceasă continuă căutare, undeva, cumva, nu am fost atent la detalii şi, ca în orice luptă - căci o luptă continuă este viaţa – am rămas descoperit şi am primit câteva lovituri în plin şi chiar sub centură. Atunci am simţit şi am înţeles ceea ce înseamnă fuga pământului de sub picioare, dezechilibrul ameţitor... Atunci am reuşit să înţeleg de ce nu înţelegeam, atunci am reuşit să înţeleg că înţelesurile sunt tocmai în mine. Am auzit atunci ceasul deşteptător ce, poate obosit şi el, pentru că repetase de multe ori sunetul trezirii, scârţâia. Am reuşit, buimac să deschid ochii, să vreau să mă trezesc...
Trezindu-mă, am auzit şi sunetul ceasului deşteptător. Era ceva ce mai auzisem, ceva ce eu însumi fredonasem. Acel sunet era în mine, era o evidentă realitate! Era un sunet melodios, pe al cărui ritm spusesem cândva, demult sau cu foarte puţin timp în urmă, unele poveşti sau idei bizare pentru momentul rostirii.
Mi-am adus, cumva, aminte că, nu de ieri, de azi, mi-am pus gândurile în versuri; unele dintre ele erau cuprinse în cărţi, altele, şi nu puţine zăceau şi zac în caietele scrise în anii adolescenţei sau în „draft-urile” de pe telefonul mobil (noul meu caiet pe care scriu poeziile, din 2007 încoace). Recitindu-le mi-a fost dat să înţeleg faptul că nimic nu este întâmplare ci realitate prevăzută, prevestită, înainte de a se întâmpla: O evidentă realitate... Chiar dacă, neştiută de mulţi îmi este viaţa, acei care o ştiu şi vor a o şti, au înţeles şi înţeleg multe... Şi unii au înţeles chiar înainte de a înţelege eu... Chiar aş spune că eu am fost ultimul din seria „traducătorilor”...
Până la urmă am reuşit să desluşesc, să percep şi să pricep că răspunsurile sunt deja date şi că zarurile au fost deja aruncate şi nu doar o singură dată... Ceea ce a rămas este doar aflarea numărul punctelor înscrise pe ele, număr care poate fi oricare, de la cel mai puţin la cel mai mult...
Evident, realităţile au venit pe rând, mai devreme sau mai târziu, nu au respectat cronologia normală a vieţii, căci cel ce m-a pus să descifrez imaginile transmise s-a îngrijit doar de conţinuturi.
Din toate aceste evidenţe, evidente realităţi au conturat şi reconturat viaţa. Şirul întâmplărilor s-a derulat fără încetare, căci timpul curge. Şi curge fără să vrea să se oprească, voind a fi reper marcant.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Azi, acum, mâine, aici...

Eu spun ce spun prin gânduri,
vorbesc scriind cuvinte
În care amintirea
e fapt din viitor,
Prezentul, ştiu, mă doare,
s-ar spune că şi minte
Dar ştiu că se transformă,
e timpul faptelor!

Mai zic, se pare-n glumă,
de viaţa viitoare,
De ceea ce-ntâmplarea
deja a rostuit,
Dar ştiu că jocul sorţii
nu e o precum se pare
Şi tot ce-i spre-mplinire
va fi doar împlinit.

Ales-am să se spună
că totu-i plăsmuire
Că-nnobilez cuvântul
făcându-i înţeles,
Dar nu mă tem de viaţă,
trăind cu dăruire
Ceea ce dat îmi este,
nu ceea ce-am ales.

Am fost, trecând prin vremuri,
şi umbră, şi lumină,
Şi-am înţeles că focul
nicicând nu-i veşnic stins,
Iar viaţa este viaţă,
ea n-are nici o vină,
Doar sufletul plăteşte
când vrea a fi învins.

Acum trăiesc finalul
reprizei de-ncălzire,
Urmează să se-ntâmple
doar vremuri de-mplinire.

luni, 21 noiembrie 2011

Trei cai

Mihaelei Chelaru
Îmi pun urechea la pământ
S-ascult încet cum trece clipa...
Trei cai, zburând cu coama-n vânt
Îmi sfarmă timpul cu copita!

Ţin ochii-nchişi să nu-i zăresc,
Dar ei tot trec cu pas bătut...
E prea târziu să mă feresc
Din drumul lor către trecut!

Îi las s-alerge-n jurul meu...
Sunt liberi calea să-şi aleagă!
Eu... îi privesc... şi trec şi eu...
Iar ei privirea mea o neagă!

Şi ei tot trec, şi trec, şi trec,
Mereu grăbiţi, cu coama-n vânt,
Eu... Trebuie şi eu să plec,
În viaţa mea de pe Pământ!

duminică, 20 noiembrie 2011

Pe prag de zodii

Acum, la ceas de zodii,
când vremea e-n schimbare
Mi-e dat să ştiu mai multe,
mai multe să-nţeleg,
Şi se relevă sensul
ideii de-ntâmplare
În tot ce dat ne este
spre a ne fi întreg.

Oricare dintre lupte
îşi are sens şi normă
Dictată de îndemnul
de-a fi învingători,
Iar pragul spre înalturi,
cu umbra lui enormă
Amestecă lumina
cu fulgerul din nori.

Când ochii amăgirii
se vor înaripare
Şi zbor peste prăpastii
în care toate cad,
Izbăvitoare lacrimi
refac spre înălţare
Pâraielor izvoare
şi fluviilor vad.

Din nord bat vânturi calde
şi-n sud e tot mai rece
Şi florile de gheaţă
la geamuri înfloresc
Nu-i nimeni să mai ştie
de fapt ce se petrece
Când soarele şi luna
de-o nuntă povestesc.

Un semn cu formă fixă
şi armonie clară
Se întrupează-n pruncul
ce ne aşteaptă-n noi,
Noi cei fără de moarte
ce aşteptăm să moară
Această veche lume,
în cel mai crunt război.

Şi lumea va renaşte
iar cel ce se va naşte
Va şti că doar spre-nalturi
are un drum de mers,
Să poată să înveţe
că cel ce-l recunoaşte
E Cel ce rostuieşte
întregul Univers.

Când Sceptrul de Lumină
în vis ni se arată
Ni-i dat a recunoaşte
că porţi ni s-au deschis,
Şi-ncepe-o nouă eră,
la fel ca altadată
Spre împlinirea noastră,
aşa cum ne e scris.

marți, 15 noiembrie 2011

Cântec de vânt

Hai iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu fugar,
Pune un semn mare-n calendar,
În curând înnobilăm cuvântul...

În curând dăm faptei sens şi formă,
Punem timpul să ne dea un rost,
Simt deja o linişte enormă,
Simţi deja că fi-vom iar ce-am fost.

Tot ce-am fost va fi şi o să fie
Vremea când nimic nu va lipsi
Să ne-avem păşind cu bucurie
Peste pragul nopţii-n altă zi.

Stelele vor sta să ne privească
Agăţate-n vârful unui brad,
Bradul ce-n iubire-i dat să crească
Spre-a ne fi, spre cer, prin timpuri, vad.

Hai, iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu din vis,
Drumul înălţării s-a deschis
Şi înnobilant îţi e cuvântul.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Spunând voind să strig

De-atâtea zile, în furtună,
m-am pus la zid nejudecat,
Şi m-am dorit fără de urmă
să pot să fiu de toţi uitat,
Chiar dacă mai priveam spre soare,
simţeam mereu că-mi este frig
Iar noapea mă trezeam, că-ntr-una,
vroiam să ştii de ce tot strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Iubirea-i calea contra morţii
Şi-întredeschizătura porţii...


Mă tot uitam, grăbit, spre uşă,
de parcă te-aşteptam să vii,
Iar dimineaţa-nspre fereastră,
să pot trezirea-ţi să-ntârzii.
Şi doar în vis aveam puterea
de-a-ţi arăta un drum mai bun,
Rostind încet şi cu durere
ştiind că nu degeaba-ţi spun:

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.

În cea dintâie zi a sorţii
Se luminează miezul nopţii...


Dar aşteptam să vină ziua
când peste praguri vom păşi
Înţelegându-ne dorinţa
de a ne fi şi-a ne iubi,
De-a şti că a trecut furtuna,
şi-i cald şi nu va mai fi frig
Şi-alaturi findu-mi, viaţa toată,
să ştii ce-am spus voind să strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.