Când clopotele bat, la miezul nopţii,
Şi ai să vezi deasupră-ţi steaua noastră
Şi calea luptei vieţii contra morţii...
În adierea frunzei ce, grăbită,
Încearcă zborul pasului final,
Ascultă şoapta mea înnăbuşită
În depărtarea spaţiului real.
Îţi lasă gândul fără bariere
Să-ţi poata da, la întrebări, răspuns,
Când, aşteptând, mă simţi că în tăcere
Ţi-arăt că tu-mi eşti tot şi-mi e de-ajuns.
Când vântul trece-n ducerea târzie
În dusul şi întorsul absolut,
Priveşte-te în suflet... Doar el ştie
De ce necunoscutu-i cunoscut.
Va fi un miez de noapte, fără stele,
În care stea de foc tu ai să-mi fii,
Şi îmi vei fi hotar dorinţei mele
Spre rezidiri de sens şi temelii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu