Poveste despre doi Atlanţi

Mă tot cobor, prin gânduri,

s-ajung, cât mai aproape,

De vremea când, o mână,

în mâna mea ai pus;

Şi ne-am dorit ca Cerul,

de fi-va, să ne-ngroape

Într-o aceeaşi viaţă,

să fim cum alţii nu-s.

Veneam din Atlantida,

cu sceptrul de Lumină

Şi ne-ascundeam de hoţii,

ce ochii ni-i vânau,

Să nu putem ajunge,

în munţi, unde se-nchină

Atlanţii, fără moarte,

ce tot, de veghe, stau.

Strângând copii-n braţe,

le-am pus, pe cap, coroane

Şi ne-am rugat la Ceruri,

să-i ducă-n munte, sus,

Ca să-i păzească norii,

de cei, ce plini de toane,

Ar vrea, s-arate lumii,

că nu-s de nesupus.

Ne-am dus pe drumul nostru,

sub clar de lună plină,

Prin, nesfârşiţii codrii,

ce ne-au ascuns mereu,

Pe Obcina înaltă,

din Sfânta Bucovină,

Acolo, unde noaptea,

coboară Dumnezeu.

În marginea pădurii,

în prag de dimineaţă,

Când era dat, să trecem

prin vadul unui râu,

Un vânt de prevestire,

a dezgolit de ceaţă,

Hulpavii ochi, ai celor

ce ne voiau, în frâu.

A fost, să nu ne temem;

căci, luându-ne în braţe,

Ne-a-nfăşurat lumina,

cu raze, mari, de foc;

Şi, când săreau ca ulii,

pe noi, să ne înhaţe,

În lupi, cu mantii albe,

ne-a transformat, pe loc.

Crezând că suntem fii,

pădurii seculare

Şi, undeva în urmă,

Atlanţii-au dispărut,

Lăsatu-ne-au să trecem,

spre-nalturi, pe-o cărare,

Ce ne-a purtat spre munţii,

în care ne-am pierdut.

Ne-am regăsit, ca oameni,

încărunţiţi de vreme,

Cerând, ca nemurirea,

să ni se ia de tot;

Şi să-nvăţăm, pe alţii,

că marile probleme

Apar, din neputinţa

de-a fi, ca om, un tot.

În ziua-aceea-n care,

ne-am luat destinu-n mână,

Mi-ai spus, că jurământul

e sacru şi divin;

Să fim, ca lupii, liberi

şi nu dulăi de stână,

Să nu avem, nici frică

şi niciun gând meschin.

Şi am jurat, pe viaţă

şi am jurat, pe moarte,

La pragul de milenii,

aici, să ne-ntâlnim;

Şi-n fiecare viaţă,

să scriem câte-o carte,

Ca, toţi, să înţeleagă

povestea ce-o trăim.

Loviţi de valul vieţii,

surprinşi de amănunte,

Ne-am regăsit, în zorii,

celui mai crunt război,

Ce va avea sfârşitul,

când, vor veni, din munte,

Atlanţii cu Lumina...

Şi noi vom fi, iar, noi.

Apoi, tu, cea de astăzi,

cea care simţi, că bate

Un clopot, sus, în Ceruri,

prevestitor mereu,

Vei naşte pruncii-ntâii,

ce vor purta, pe spate,

Însemnul de Lumină,

ce-i dat de Dumnezeu.

.............................................

Îţi mulţumesc, că astăzi,

pot, iarăşi înţelege,

De ce, lumina zilei

ne-ndeamnă, să fim noi;

Şi că există viaţă,

şi doar cuvântu-i lege,

Ce-şi duce-nsemnătatea

spre timpuri de apoi.