Privitor înspre real

Laurei şi lui Marius Matache

Într-un întreg de gânduri şi de fapte
Mă-mpart mereu şi mă adun mereu,
Când vorba zilei nu-i un vis de-o noapte
În care să fiu eu şi numai eu.

M-am întrebat, de mult, de ce privirea
Se pierde-n gol, trecând de orizont,
Ca să trăiesc trăindu-mi amintirea
De cel ce-a-nvins luptând pe-al vieţii front.

Când torn prezentu-n formă de-ntrebare
Şi-aş vrea să spun că sensu-i în zadar,
Mă simt surprins de propria-mi mirare
Că nu găsesc nimic la singular.

Şi despre un trecut care urmează
Mă mai trezesc vorbind când vreau să tac,
Dar gestul vine şi mă completează,
Să nu pot să m-ascund, să mă prefac.

Pierzând nuanţa regăsesc esenţa
A tot ceea ce-mi este de-mplinit,
Ştiind că-i necesară elocvenţa
De-a fi real ce-mi este rostuit.

Şi-accept această tristă-nsingurare
Ce-mi este prag spre vremea de apoi,
Spre vremea când, pe drumul de-nălţare,
Va fi rostit triumfătorul noi.

Orice va fi, nimic nu mă opreşte
Să cred, să sper, să lupt şi să iubesc,
Şi să trăiesc real şi omeneşte,
Simţind că la plural totu-i firesc!